marți, 9 decembrie 2008

Despre ochiul lui Horus...


...atingând apogeul la Revoluţia Franceză când, în iconografia tradiţională (câtă a mai rămas după seismul renascentist) deja contaminată de elemente păgâne s‑au introdus şi noi simboluri oculte. Aceste imagini şi simboluri au pătruns şi în iconografia şi în cultul Bisericii Ortodoxe, simboluri care s‑au îndătinat şi de care cu greu ne mai putem elibera.
Să luăm ca exemplu aşa‑zisul „ochi al lui Dumnezeu” încadrat într‑un triunghi, întâlnit adeseori zugrăvit pe clopotniţele bisericilor dar şi pe icoane, care ar exprima chipurile dogma Sfintei Treimi, atotştiinţa şi pronia lui Dumnezeu.

Numit în mod impropriu „ochiul lui Dumnezeu”, acest simbol ocult inexistent în iconografia bizantină până în preajma Revoluţiei Franceze, îşi are rădăcinile în religia Egiptului antic de unde a fost preluat şi folosit în imagistica manualelor medievale de alchimie, astrologie şi magie (vezi Constantin Bălăceanu Stolnici, Dialoguri despre cele văzute şi cele nevăzute, pp. 169‑170; 248‑249; 315 şi Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, pp. 380‑381). Simbol legat de reprezentarea unor divinităţi ale cultului zeului soare Amon‑Ra (vezi Dicţionar – Divinităţi şi simboluri vechi egiptene, pp. 117‑120 şi N. Achimescu, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, pp. 28‑29), ochiul anunţă prezenţa zeilor Horus, Hathor sau Ma’at, fiica Soarelui (vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p. 116 şi Le guide du Louvre, p. 63, fig. 73).

Ochiul încadrat de un triunghi, este asimilat mai apoi de heraldica unor orga­nizaţii subterane care au susţinut mişcările revoluţionare franceze de orientare ilumi­nis­tă. Acest însemn pătrunde în iconografia ortodoxă de la noi cu complicitatea unora şi ignoranţa altora, prin boierimea românească care şi‑a făcut studiile la Paris, unde, susţinută de puterile politice franceze au pregătit Revoluţia Română de la 1848, iar mai apoi unirea Principatelor. Clasa conducătoare românească a preluat odată cu legislaţia şi cultura noii clase politice franceze, şi elemente din heraldica şi blazoanele acestora, însemne pe care le regăsim de atunci şi în decorul ctitoriilor româneşti, fie civile, fie ecleziale. S‑a încercat o acomodare a acestui simbol cu iconografia ortodoxă, atribuindu‑i‑se un conţinut teologic prin care s‑ar putea exprima dogma Sfintei Treimi, atotştiinţa şi pronia lui Dumnezeu. Argumentele scripturistice invocate se întemeiază pe similitudini antropomorfe, ca de exemplu: „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor” (Psalm 33, 14), „Ochii Lui spre sărac privesc” (Psalm 10, 4), sau „Ochii Domnului văd oriunde” (II Cronici 16, 9), ignorându‑se pluralul, după care, în interiorul triunghiului ar fi trebuit să existe doi ochi.

Creştinismul a mai convertit imagini şi simboluri păgâne, exemplele sunt numeroase, dar aluzia ciclo­pică la un Dumnezeu ascuns care pân­deşte pe gaura cheii este neinspirată şi necanonică. Există o diferenţă de comunicare şi de inspiraţie între arta icoanei şi celelalte tipuri de reprezentări artistice. Dacă într‑un tablou putem în cel mai fericit caz să vorbim despre Dumnezeu, prin intermediul icoanei vorbim cu Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi vorbeşte cu noi. Creaţiile artistice adună în jurul lor duhurile în compania cărora aceste opere au fost create, şi transmit această stare de spirit privitorului – sau ascultătorului în cazul muzicii – care o recepţionează şi o asimilează, cu toate consecinţele ce decurg dintr‑o astfel de întâlnire. De multe ori un înveliş atrăgător estetic ascunde un conţinut spiritual nociv, şi sunt multe exemple prin care frumuseţea greşit orientată nu numai că nu exprimă Adevărul, dar chiar îl defaimă.Numai omul curăţit de patimi poate avea discernământul de a deosebi duhurile, de a şti cum şi ce să înţeleagă din ceea ce citeşte, de a şti cum şi cât să vadă din ceea ce priveşte. Omul duhovnicesc raportează totul la Dumnezeu citindu‑I cuvântul şi trăindu‑L deopotrivă, iar prin Harul primit prin Sfintele Taine vede realitatea şi fru­museţea lumii în mod curat, înţelegând prin rugăciune că arta artelor este arta de a‑L vedea pe Dumnezeu, arta a cărei finalitate este unirea noastră cu El. Autor: Ierom. Mihail Gheaţău, Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi – Iaşi. Preluare de la :http://www.lumea-credintei.ro/sct_6/c_2/art_87/ochiul_lui_dumnezeu_-_cuvant_despre_icoana.htm

Niciun comentariu: